Steagul Roșu – Brașov, 1949-1950

Uzinele Astra și primul cartier de locuințe 

La începutul anului 1936 era anunțată public finalizarea construcțiilor și deschiderea uzinelor Astra de la Brașov, ca urmare a fuzionării între Astra din Arad, Romloc din Brașov (1928) și Unio din Satu Mare (1935). Producția uzinelor de la Brașov era orientată către construcția de vagoane și armament și în 1938 ajungea la un personal de 2000 de muncitori. Nevoia unui personal stabil și calificat a condus inevitabil la impulsionarea inițierii unor programe pentru construcții sociale adresate în mod direct muncitorimii, iar în acest context, problema locuinței era considerată fundamentală și, în 1941, uzinele, care achiziționaseră un teren de mari dimensiuni în zonă, și-au asumat construirea unui cartier destinat muncitorilor. Cartierul muncitoresc al uzinelor Astra nu a fost o inițiativă unică la acel moment în România și chiar în Brașov, iar construcția acestuia nu s-a concretizat în totalitate. Subiectul este însă relevant pentru înțelegerea modului în care concepțiile arhitecturale și urbanistice ale anilor 1940 s-au transferat către proiectul postbelic al cartierului Steagul Roșu.  

Amplasamentul cartierului, desfășurat pe o suprafață de aproape 16 hectare, avea o poziție anume gândită, în vecinătatea unei zone împădurite și a stațiunii climaterice Dârste, aflate în afara limitei administrative a orașului Brașov iar legătura uzinele era înlesnită de două căi ferate (cea a tramvaiului și cea funcțională a uzinelor). Locuitorii cartierului urmau să beneficieze de toate facilitățile vieții moderne, cu un „centru civic” în care erau regrupate primăria, școlile primare de băieți și fete, ateneul popular, centrala telefonică, serviciul sanitar și biserica. În jurul acestui centru gravita rețeaua de străzi, ce preluau organic elementele de relief. 

Apropierea de stațiunea climaterică (al cărui regulament prevedea o dezvoltare aerată a construcțiilor, pe loturi de mari dimensiuni), considerentele legate de crearea unui mediu sănătos dar și constrângeri punctuale au condus pe de o parte la o compoziție a cartierului în care prima suprafața înverzită și la menținerea unor parcele cu suprafețe de dimensiuni mari (minimum 300 de metri pătrați). Zonele verzi erau pe de o parte destinate activităților sportive (stadion de fotbal, rugby și chiar piscine) sau recreative (un parc central destinat copiilor); la acestea adăugându-se plantațiile de arbori fructiferi și decorativi. Propunerile pentru locuințele tip aveau în vedere construcții izolate sau cuplate, al căror aspect general amintea de expresivitatea locuinței tradiționale din zonă, cu șarpante masive și timpane acoperite cu scândură. Atât propunerea alcătuirii cartierului din locuințe individuale, cât și predominanța caracterului regional nu era o excepție, căci în discursul general al celor preocupați de locuința muncitorească, păstrarea locuinței și a unui climat „rural” pentru noii veniți reprezenta unul dintre elementele cheie, garant al unei adaptări line către statutul de muncitor industrial urban. Rezolvarea problemei locuinței prin utilizarea locuințelor colective, cu mai multe apartamente era considerată a aduce neajunsuri unei populații provenite din mediul rural.